Eu nu vreau să spun, cred în Dumnezeu pentru că mă ajută, pentru că este căldura sufletului meu, pentru că mă luminează în necazuri, pentru că mă călăuzeşte şi mă ocroteşte, deşi toate acestea sunt adevărate. Însă El face aşa cu toată lumea, şi cu necredincioşii, şi cu ateii. Pe toţi îi ocroteşte, îi păzeşte şi le da pâinea cea de toate zilele.
Dacă nu mi le-ar mai da (şi se poate întâmpla aceasta – vedem atâta foamete, războaie şi necazuri în lume) ar însemna că nu mai trebuie să cred în El?
Eu nu cred în Dumnezeu pentru că mi-este bine cu El, deşi este adevărat acest fapt. Însă necazurile nu lipsesc, ceea ce nu mă face să nu mai cred în El.
Eu nu cred în Dumnezeu… pentru că dacă aş crede, aş invoca tot felul de motive pozitiviste gen: Dumnezeu e bun, Dumnezeu e dragoste, Dumnezeu e milostiv, etc., şi de aceea cred în El. Deşi acestea sunt adevărate, nu sunt suficiente pentru că El de multe ori îşi ascunde chipul şi toată mila, bunătatea şi dragostea, de parcă nu ar fi.
Eu ştiu că Dumnezeu este, şi de aceea nu am nevoie să invoc mila Lui, pentru că ea este oricum peste toată lumea, drepţi sau păcătoşi, indiferent de credinţa lor.
Eu ştiu că Dumnezeu este şi de aceea şi când El se ascunde, şi când rătăcim în marea lui Absenţă, nu mă descurajez, pentru că ŞTIU!
O zi bună!
(Matei)