„Să crezi în Dumnezeu înseamnă să-L dorești pentru ceea ce El însuși este, nu pentru ceea ce simți sau ai vrea să fie El.” (Pateric )
Și eu cred în Dumnezeu! Cred cu tărie, cred deplin… De ce cred? Din iubire… Cred în Dumnezeu de când mă știu, am crescut crezând, am trăit crezând și am suferit de fiecare dată când am simțit că flacăra credinței este pusă în pericol de vântul îndoielii. Eu și Dumnezeu avem propria noastră poveste, cea mai FRUMOASĂ poveste.
Deși credința m-a însoțit de-a lungul întregii mele vieți, au existat și momente de îndoială, de revoltă, de deznădejde, momente în care L-am acuzat pe Dumnezeu că e nedrept, urmând ca într-un final să-mi primesc lecția… Urmând să înțeleg că Dumnezeu întotdeauna te ascultă și dacă nu primești ceva exact atunci când ceri este pentru binele tău. Astfel, cele mai mari greșeli si regrete le am avut pentru dorințele împlinite si cerute insistent.
Am învățat că El e singurul care nu te părăsește indiferent de context, că El te înțelege și mai ales te iartă, oricât de mare e greșeala.
Cum să nu crezi în Dumnezeu când prezența lui e atât de evidentă?!
Când ai drept mărturie atâția martiri, atâtea vieți de Sfinți și atâtea minuni pe care nici cei mai mari învățați nu au reușit să le explice?!
Cred în Dumnezeu pentru că Dumnezeu m-a salvat și pentru că acolo unde El dorește se biruiește rânduiala firii.
Cu atât mai mult azi, în contextul realităților contemporane, cred în Dumnezeu… azi când lumea e atât de bolnavă și are nevoie de dragoste, iar Dumnezeu Dragoste este.
„Mare ești tu Doamne și minunate sunt lucrurile tale și nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale!”
La final, vă atașez un fragment din „Sfântul Arhiepiscop Luca,Chirurgul fără de arginți”:
„- Cum e posibil ca dumneavoastră să credeți în Dumnezeu, părinte chirurg Voino-Iasenețki? L-ați văzut vreodată pe Dumnezeul dumneavoastră?
- Pe Dumnezeu, într-adevăr, nu L-am văzut niciodată, domnule acuzator public. Dar am făcut operații pe creier și nu am văzut minte acolo înăuntru! Și nici conștiință nu am văzut acolo!”
(Sabina Topârceanu)
Credinţa trebuie să fie însoţită de fapte pentru ca mărturisirea ta să aibă valoare.
E frumos să construieşti biserici,dar să nu uităm că cea mai mare importanţă o are biserica vie,comunitatea credincioşilor.Scriptura ne arată evident că la judecata divină vom fi întrebaţi cum am venit în ajutorul semenilor în mari nevoi,mai ales al slujitorilor prea mici ai lui Hristos.De asta atârnă darul vieţii veşnice sau din contra,blestemul osândei veşnice.
Vedem că şi în vremea noastră,mulţi creştini suferă crunte persecuţii din partea grupărilor extremiste dar şi a autorităţilor statale,în ţări musulmane ca Siria şi Egipt,sau comuniste cum e Coreea de Nord şi se pare că şi China.
Am putea să punem mult mai mult şi mai serios problema la nivelul parohiilor şi mănăstirilor,la nivelul întregii ortodoxii şi chiar împreună cu celelalte culte creştine.
Ar putea fi acordată mult mai multă protecţie refugiaţilor creştini,că se pare că sunt prea puţini printre ceilalţi refugiaţi.Că doar printre ei sunt cele mai mici şanse să fie terorişti sau alţi oameni periculoşi.
Dacă masele s-ar uni ar putea petiţiona,vocea lor ar fi mult mai ascultată la nivel global,iar aceşti oameni ar putea fi mult mai mult ajutaţi.
Să ne gândim că noi nu suntem închişi,schingiuiţi,omorâţi,lipsiţi de bunuri cum sunt aceşti oameni care suferă pentru numele lui Hristos.Cum îi suntem recunoscători lui Dumnezeu?