Cred în Dumnezeu deoarece ştiu că în El există totul ! Ştiu acest lucru pentru că l-am învăţat cu inima şi pentru că ştiu cum este şi nimicul, adică acea netrebnică înşelare, de folosire a libertăţii în sens contrar Iubirii. Şi ştiu acest lucru pentru că El mi-a vindecat şi îmi vindeca în continuare sufletul, căci lucrează ca un Domn. Cred că momentul în care eu am cunoscut că nu sunt Dumnezeu (pare hilar, însă da, aşa am crezut prin tot ceea ce eram, căci eu ştiam mai bine ce îmi trebuie), a fost când fetiţele mele gemene au fost diagnosticate cu autism.
Nu pot să uit Cine m-a scos din durere, din deznădejde, din nimicul care credeam eu că înseamnă a trăi, a fi viu. Pe acest drum lung al recuperării lor (pentru care acum nu mai simt durere), în acel zbucium disperat de a găsi vindecarea primilor mei copii… am găsit infinit mai mult!
L-am găsit pe Dumnezeu (atât cât am ales şi eu de a lucra cu El la tot), am găsit recuperarea lor (Bianca şi Sabina sunt eleve în clasa a 4-a la şcoală normală, iar de anul acesta merg singure fără însoţitor), cât şi ceea ce caută sufletul meu cu atâta foc, neînţeles de mine la acel moment. Peste ani am putut spune că niciodată nu aş fi vrut să mă ocolească acel moment, căci bucuria a fost cu mult mai mare decât necazul.
A venit şi al treilea copil, Petru, tot spre vindecare… şi mângâiere. Acum în mijlocul altor încercări, necazuri ale vieţii, când simt durere istovitoare (semn al bolii mele), mă gândesc la acel moment cu fetiţele şi… mă întăresc.. cu Dumnezeu. Ştiu că dacă îl las pe El să mă conducă, minunată va fi vindecarea! Sunt uimită când pot admira lucrările Sale.
Văd mereu atâtea mărturii ale lucrării Domnului în orizontul vieţii mele, dar cea mai impresionantă dintre toate, a fost şi este cea pe care El o înfăptuieşte în mine, în inima mea, în simţirile mele, în schimbarea mea, în tot ceea ce am fost şi sunt. Nu simt această cu constanţa (dar am răbdare, încredere şi în această lucrare a Sa cu mine), dar în acele momente, sclipiri de adevăr, sunt copleşită de acel foc al inimii, prin care nu mai pot decât îngenunchia cu lacrimi de recunoştinţă pentru tot. Niciodată nu am avut o bucurie mai mare, că în acele momente în care am simţit că Dumnezeu mă iubeşte!
M-a bucurat mult această şansă de a pune şi eu o infimă piesă în acest puzzle infinit despre Dumnezeu.
Şi dacă am scris despre credinţa mea în Dumnezeu, nu pot să nu scriu, măcar numai ca şi pomenire a numelui, de Fecioara Maria, Maica Domnului nostru! Prin rugăciunile ei sfinte, am primit în această viaţă atâtea mângâieri.
Slavă Ţie Doamne!
Facă-se voia Ta!
Andreea Dinca
