Aş răspunde cu o întrebare: ce motive aş avea să nu cred în Dumnezeu?! Cert este că nu am nici un motiv! Mai mult decât atât, Mântuitorul a spus: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”
Faptul că îndrăznesc mereu în rugăciuni să cer voia mea şi nu mă rog din tot cugetul meu pentru voia Lui, nu este decât o parte a neputinţei mele. Poate uneori l-am transformat pe acest ”acum, Doamne, te rog…” într-o cerere a unei dovezi palpabile asupra existenţei Lui. Am îndrăznit. Aşa, L-am supărat pe Dumnezeu, cu cererile mele nesfârşite, fiind convinsă să cred că mi se cuvin toate. Dar, El a rămas cu mine, în mine. Asemeni unui Învăţător Adevărat m-a înconjurat cu iubire şi iertare, putere şi bucurie. Treptat, am înţeles minunea de a fi creată după chipul şi asemănarea Sa.
Iar, sufletele care cred în Dumnezeu nu se pot simţi niciodată singure sau triste. Chiar dacă există momente în care trebuie să ne despărţim de cei dragi, cei care pleacă, pleacă spre Veşnicie.
Avem oare nevoie de vreo dovadă a iubirii mai mare decât însăşi Învierea? Nu!
Nu pot să cuprind într-o listă de motive ceea ce e mai presus de cuvinte pentru că probabil nu aș putea-o epuiza niciodată. Ajută-mi, Doamne! Ajută, necredinţei mele!
Bucurie Sfântă!
Cu iertare pentru simplitate,
Gabriela-Mihaela Mureşan, 23 de ani, Bistriţa-Năsăud.
