Cred pentru că doar Hristos a venit şi mi-a luat de pe umeri povara de a fi propriul meu dumnezeu. Şi ce eliberare, ce libertate fantastică să te laşi în mâinile lui Dumnezeu adevărat, şi să renunţi la orgoliul de a te crede tu însuţi dumnezeu.
Cred pentru că L-am simţit cum m-a ridicat din iadul fiinţei, cred fără să am cuvinte să explic. Pentru că Dumnezeu nu poate fi cuprins de cuvântul omenesc. Dar ştiu cu toată fiinţa mea că e. Am citit undeva că e de ajuns o singură clipă în care să-l întâlneşti pe Hristos, ca apoi nu-ţi ajunge toată viaţa să-L mărturiseşti.
După ce m-am întors la Hristos, am notat undeva… m-am căutat pe mine şi L-am găsit pe EL.
Tot ce am făcut în viaţă m-a dus în apropierea de alte credinţe, nici măcar acelea reale, pentru că erau aduse la noi de tot felul de oameni, care mai de care cu părerile proprii şi care mai adăugau câte ceva din ei pentru a-şi hrăni orgoliul. Şi am mers aşa câţiva ani, împotmolindu-mă până la sufocare în mlaştinile minciunilor. Dar cumva, în mine era sădită o sămânţă de a-L căuta. Îmi amintesc câteva frânturi de când eram mică, şi mergeam singură la biserica din cartier, stăteam în genunchi la slujbă şi mă închinam şi eu după cum vedeam la oamenii mari. Nu mă punea nimeni să fac asta, nu văzusem asta în familie. Bunica mea a murit când eram mică, mama îmi zice că era credincioasă dar eu nu-mi amintesc nimic legat de asta.
Şi prinsă fiind eu într-o mare de durere, de întrebări existenţiale, de metode de “iluminare” care nu au făcut decât să mă depărteze enorm de oameni şi de familie, am început să strig către El: ”Doamne, de ce trăiesc? Doamne de ce sufăr? Doamne de ce? Ajută-mă să înţeleg”. Şi am strigat cu toată fiinţa mea, din iadul meu. Cred că au fost cele mai sincere şi curate lacrimi din toată viaţa mea. Şi nu am rămas fără răspuns.
Nu aveam duhovnic, nu aveam încredere în Biserică, Biserica ca instituţie, că doar asta înţelegeam prin biserică… o instituţie. Şi Dumnezeu a lucrat, şi mi-a dat duhovnic, iar prima spovedanie, după 11 ani de când nu mă mai spovedisem, a fost cel mai minunat cadou pe care îl puteam primi. Am înţeles ce înseamnă Botezul lacrimilor.
Şi acum mă lupt cu mine, cu cea din trecut, nu că aş mai fi acolo, dar sunt consecinţele lucrurilor săvârşite în trecut. Credeam că există ”alte vieţi”, că ne reîncarnăm. Acum zâmbesc când aud asta. Există altă viaţă, viaţa cu Hristos. Da, e altă viaţă, în aceeaşi existenţă, dar e altă viaţă. Deci cumva şi acum cred în altă viaţă.
Cred pentru că acum nu mă mai simt niciodată singură. Dacă înainte mă simţeam singură chiar printre oameni fiind, chiar având un prieten, acum nu sunt singură nici în cea mai neagră noapte, în cea mai goală casă. Sunt cu El. El e cu mine.
Cum aş putea Doamne să îţi mulţumesc că m-ai găsit?
Eu nu pe tine te căutam, eu nu ştiam ce caut de fapt. Dar tu ştiai, mă căutai de mult.
Irina Alexiu, 31 de ani, București
Cred în Dumnezeu. Punct. Pur și simplu cred, asa cum pur și simplu respir, ma culc, ma trezesc, n-am o explicație sau mai bine spus nu am singură explicatie ! Spre exemplu, în momentul acesta iL iubesc pentru sfintii cu care ne ocrotește, mai exact pentru Sfânta Filofteia, pe care o sărbătorim azi, care a făcut un gest minunat pentru mine, chiar acum câteva minute. Astăzi a trebuit sa muncesc, dar știam ca seara ajung la timp acasă pentru a lua masa în familie, numai că persoana care trebuia sa ma schimbe m-a anunțat , destul de târziu, de un schimb de orar, asa ca iată-mă, gata de schimbul de noapte dar moarta de foame ! Acasă nu aveam la cine sa apelez, soțul și băiețelul erau plecați din oraș, la biserica, fiindcă se ținea în seara asta Sfantul Maslu , iar ora la care s-ar fi întors ar fi fos t prea târzie, nu vroiam să-i deranjez , fetita era răcită rău, cu febra, dureri de cap, absolut toate magazinele închise. La serviciu aveam de toate dar nimic de post, asa ca mi-am zis: mănânc niște fructe și gata ! Numai ca, Slavă Tie Doamne, primesc un telefon : ” ieși afară ca ți-am adus ceva ”, ies și da, am primit o farfurie cu sarmale și peste, de la biserică, unde după Sfântul Maslu s-a servit ceea ce am primit și eu. Sfânta Filofteia, a știut, a văzut și, asa cum a făcut în copilăria ei, m- a hrănit, azi, și pe mine ! Gestul Sfintei m-a umplut de recunoștință , de iubire și de multe alte sentimente, imposibil, pentru mine, de descris! Îmi dau seama ca povestioara mea nu e o ” ditamai ” minunea dar felul în care ma simt acum nu poate fi decât rodul unei conexiuni, nesperata, cu Sfanta ! Sărut mâna, Sfanta Filofteia, roaga-te pentru noi Bunului Dumnezeu, te rog!
Iri, ce revigoranta e o marturisire venita din adancul sufletului, cu sinceritate fara nicio cenzura!
Unii Il cunosc pe Domnul de mici, cresc cu El in suflet si beneficiaza de toate darurile Sale. Dar la un moment dat probabil toti se mai lupta cu incertitudini si intrebari, mai cad, se mai ridica.
Altii vin din bezna, trec prin foc, framanatare si revolta pana sa ajunga la o revelatie si-L afla pe Domnul. Dar odata ce L-au gasit ajung la o stare de luciditate care nu se mai clinteste, toate luptele s-au consumat.
Nu as spune ca unii au noroc si altii nu, fiecare are calea lui.