Pentru că trebuie să poată exista ceva mai bun decât ceea ce vedem și percepem acum în jurul nostru. Eu cred că aceia care neagă existența Lui o fac pentru că nu reușesc să depășească defectele și răutățile omului. Văd în lume oameni egoiști, idioți, invidioși, lacomi, violenți, vicleni, plini de ură, destrăbălați și le e greu să creadă că există o Ființă care e în afara oricărei murdării, care e perfectă și neatinsă de rău. Și mai mult, că și noi putem deveni astfel prin munca noastră asupra sufletului, la care se adaugă harul Lui, în dar, gratuit, din dragoste.
Ateul nu își poate imagina Dragostea supremă, pentru că reduce totul la măsura lui: și pe ceilalți oameni, și lumea (creația) și în final pe Dumnezeu. Dacă nu crezi în El, nu vei avea niciodată dragoste curată față de ceilalți, o dragoste fără rezerve și suspiciuni. Dacă nu te lași în voia Lui, nu vei avea niciodată pace în suflet, pentru sufetul, creat de El, ȘTIE că fără El nu poți face nimic. Dacă nu crezi în Hristos, în jertfa Lui pe cruce, atunci suferința noastră nu mai are nici un sens. Dacă nu crezi în Înviere, moartea e o tragedie îngrozitoare. Însăși viața noastră nu are nici un sens fără Dumnezeu. Nimeni nu ne vrea, nimeni nu ne iubește, dacă murim sau trăim e totuna. Plăcerile mărunte cu care ne hrănim aici în această viață nu pot șterge durerea înfiorătoare a cestui gând. Ce fel de viață ar fi asta? O așteptare a morții. Cred că ateii ascund această tristețe în ei, ea îi îmbolnăvește încet, le mucegăiește și le amărăște sufletele.
Cred în Dumnezeu și pentru că Îl văd și Îl simt în lumea din jurul meu. Cineva a creat toate frumusețile astea pentru noi, un Creator inteligent și iubitor. Orice explicație pseudo-științifică nu mă satisface. Ca om, făcut după chipul și asemănarea Lui, sunt obligată să-mi folosesc inteligența și logica și să descopăr că El există, este Creatorul nostru și al lumii, că există logică și sens în creația Lui, în voia Lui, în întâmplările prin care trecem, chiar dacă nouă ne e greu de înțeles uneori. Nu suntem niște forme de viață lipsite de scop, singuri și aruncați la întâmplare în univers. Suntem fiii Cuiva, avem un Tată. E adevărat că, din cauza păcatelor mele, nu m-am învrednicit să văd minuni, să aud îngeri sau să simt mai mult decât episodic dragostea și prezența Lui. Dar avem viețile sfinților, avem toată istoria Bisericii, avem Lumina de la Ierusalim, de pe Tabor, apa sfințită, sfintele moaște și, dacă alții au trăit minuni, dacă alții au văzut îngeri, dacă alții au fost mai aproape de El, eu nu pot să ignor experiența lor. Și e suficient pentru mine dacă Îl voi vedea chiar și numai după moarte, când din mila și dragostea lui, poate mă va pune și pe mine undeva, lângă gardul raiului.
Bianca