Sunt două lucruri care mă determină să cred în Dumnezeu.
Primul este rezultatul dialogului dintre om şi Dumnezeu.
Dialogul, ca şi metodă de cunoaştere, l-am descoperit după ce mi-am dat seama că sunt prea mândru ca să mă consult cu Dumnezeu… şi apoi am decis să fac primul pas şi anume să întreb, să mă adresez Lui când am emoţii de orice fel, să declar ce simt, poate fără a cere neapărat ceva. În trecut eram pasionat de „new age” şi materiale budhiste orientale, citeam şi încercam să practic dar parcă nu mă regăseam în acele metode. Eram bucuros pe de o parte să citesc materialele, le găseam destul de motivante întrucât mă puneau în centrul atenţiei, îmi spuneau să mă accept, că sunt perfect dar simţeam un gol la care nici măcar nu puteam să ajung să văd despre ce e vorba. Uşor, uşor, mă lua tristeţea fără să ştiu de ce, era un fel de dor… dar fără să ştiu de Cine îmi era dor. În acea perioadă am fost în Cipru. Am acceptat excursia pentru a fi cu mine, în linişte… şi ori de câte ori prindeam ocazia mă rugam Domnului să îmi arate ce să fac, pe unde să o apuc, care e calea mea pentru că ”sunt prea multe materiale pe piaţă”.
Am anunţat toţi prietenii că sunt într-o excursie de căutare ca să nu îi dezamăgesc prin privirea mea pierdută, că vreau să îmi caut calea, şi să ştiu că e cea bună. La un moment dat, înotând în apă, aveam ochelarii subacvatici pe cap şi încercam să mă relaxez, să practic meditaţia… inspiram şi expiram. Plutind pe apă mi-am pierdut ochelarii de care mă folosisem foarte mult să văd lumea subacvatică… şi brusc m-a luat supărarea şi căutam agitat ochelarii sperând să îi găsesc. Îmi venise în minte faptul că excursia mea e o căutare continuă şi nimic nu merge bine… nu am găsit nimic, şi că tot ce fac e să caut în zadar… şi nu doar că nu găsesc, ci pierd lucruri. Nu ştiu cum, dar în acea clipă m-am văzut pe mine cât eram de ridicol, şi atunci m-am lăsat pe spate în apă, m-am aruncat şi am spus „Doamne, iartă-mă, totul e perfect, îţi mulţumesc pentru apă, te iubesc, nu mai caut nimic”.
Posibil că a fost prima mea declaraţie către Dumnezeu, spusă cu voce tare şi am lăcrimat, şi acum lăcrimez când îmi aduc aminte… cât de „zdruncinător” a fost să mă adresez Lui. Ciudat, dar când am spus „Te iubesc”, m-am simţit dator să arăt asta, să o demonstrez. M-am lăsat plutind pe apă bucuros de ceea ce simţeam. La un moment dat m-am gândit să mă uit unde sunt şi am mers până la mal dar când mi-am ridicat privirea, aveam în dreptul ochilor mei o cruciuliţă mică de lemn cu însemne greceşti… ce plutea pe apă. Din acea seară am început uşor, uşor să citesc Biblia.
Dialogul este ceva viu, dar cere de la noi să ne ridicăm cu mintea deasupra evenimentelor ce ni se întâmplă că nu cumva să credem că răspunsul la o întrebare e o coincidenţă…
Al doilea motiv pentru care cred în Dumnezeu este: „pentru că muncesc la asta”. După milioane de ispite în minte, gânduri de tot felul ce apar în minte, ştiu că „a crede” este zdruncinat de multe gânduri… dar ştiind aceasta înseamnă că şi eu la rândul meu trebuie să îmi fac un scut, astfel încât, în orice moment, bun sau rău, să îmi aduc aminte să mă rog pentru orice. Dacă mă bazez pe o minune ce cred că mi s-a întâmplat acum 3 ani, posibil ca gândurile să îmi vină pe neaşteptate cu interpretări, pe care să le accept parţial, câte una, iar în timp voi fi uitat de ea. Ispitele sunt în prezent, de aceea dacă îmi fac un scut al credinţei în care dacă mă simt bucuros mă gândesc la El şi dacă sunt trist şi simt că mi se clătină sistemul de valori să am luciditatea să înțeleg că e doar o capcană şi să zic imediat: „Doamne nu mă lăsa singur în lupta asta, Duhule Sfinte dă-mi credinţă, Iisuse ajută-mă”, atunci doar primul pas îl fac eu, restul începe să fie reflex. Când îmi intră în reflex „Doamne îţi mulţumesc şi Doamne Iartă-mă”…, de aceea, crezi în Dumnezeu pentru că ai ales cu o secundă înainte să vrei să crezi în Dumnezeu.
Cred în Dumnezeu pentru că orice provocare în viaţă poate creşte o virtute în mine, aceste provocări vin fix unde aş mai avea de lucrat, nu are cum să vină din inerţie aşa ocazie de creştere perfectă, ci doar de la Dumnezeu.
Omul ce vrea să fie raţional, caută să se îmbunătăţească, să fie mai iscusit. De-abia aştept să fiu înjurat şi claxonat în trafic, voi şti precis cât de calm am ajuns. De-abia aştept să văd dacă pot să îmi cer eu iertare chiar dacă el a greşit.
Sorin Pavel
Doamne, ajută!
Așa da bărbat care Îl iubește pe Dumnezeu ! Felicitări pentru mintea și inima pe care le ai, tot de la Dumnezeu, bineînțeles. Te susțin cu gândul și mă bucur că Dumnezeu a creat asemenea persoane ca tine. Îți doresc să nu slăbești din strânsoarea luptei (uneori cu răspunsuri atât de minunate din partea lui Dumnezeu…) și dacă vei cădea… sau dacă vei uita atunci, în momentul de întunecare, ce să faci concret, dialogul cu El te va salva întotdeauna… și acel tandru „Te iubesc!” de la început… Astăzi, mergând spre biserică am avut o ispită pe față, evidentă, și după ce m-am tulburat și m-am învârtit după o soluție, I-am strigat: „Iisuse, am nevoie de Tiiine! Maaxim !!” În seara aceasta, după ce am citit articolul tău am primit puțină bucurie și nădejde ca să merg mai departe, să mă ridic din cădere. Mulțumesc. Multă iubire și har în familia ta !
Zare, Doamne’ajuta, sarbatori fericite!
Eu va spun simplu:in Hristos mi-am gasit calea si rostul vietii atat celei de acum cat si celei vesnice.