De ce cred eu în Dumnezeu? Îmi aduc aminte că Georgiana spunea pe site-ul Ortodoxia Tinerilor că ea crede în Dumnezeu din cauză că Dumnezeu crede în ea. Când am citit asta nu prea am băgat în seamă dar acum îmi dau seama cât de mult se potrivește acest cuvânt vieții mele. Aș vrea în următoarele rânduri să explic de ce spun asta.
Nu îmi aduc aminte ca vreodată părinții să-mi fi vorbit de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți și totuși de când mă știu cunoșteam rugăciunea Tatăl nostru pe de rost și aveam o relație cu Hristos. Nu mergeam la biserică dar în fiecare seară îmi spuneam rugăciuni și discutam cu Hristos ca și cu un prieten. Așa mă știu că am fost dintotdeauna. Asta ar însemna că probabil părinții mi-au vorbit și despre Dumnezeu. Îmi mai aduc aminte că atunci când eram foarte mic eram hotărât să mă fac preot deoarece știam că oamenii credincioși sunt doar preoții și mă consideram credincios. Cum mă consideram credincios din moment ce nu mergeam la biserică, nu îmi puneam problema să fiu mai bun sau să ascult de voia lui Dumnezeu. Era acea gândire de copil.
Îmi aduc aminte că am avut probleme de credință încă din copilărie. Aveam din clasa a V-a un diriginte ateu. De fapt, dacă mă gândesc mai bine auzisem foarte mult de Dumnezeu de la învățătoarea mea care era baptistă și la începutul fiecărei zile de școală spuneam cu toții „Tatăl nostru” (ortodocșii făcând Sfânta Cruce, eterodocșii fără Sfânta Cruce). Chiar de atunci am avut polemicile mele cu eterodocșii. Eram supărat pe învățătoarea mea că îi vorbea de rău pe ortodocși și am pârât-o la educatoare (bineînțeles, și ea baptistă și prietenă cu învățătoarea). Educatoarea i-a spus învățătoarei și învățătoarea a început să mă ia la întrebări în legătură cu aceste acuzații. Nu vreau să se înțeleagă că era o femeie rea. Foarte multe lucruri despre Dumnezeu le-am aflat de la această învățătoare. Avea un mod frumos să ne prezinte întâmplări din Noul Testament cu un fel de benzi desenate tăiate din cărticele protestante. Chiar și primul 10 la religie l-am luat când nimeni nu învățase Pilda Semănătorului (nici eu) dar pe care o știam de la învățătoare. Chiar și prima mea Biblie cu Noul și Vechiul Testament am primit-o de la această învățătoare. Sper ca Dumnezeu să o răsplătească pentru tot ce a făcut.
Așa cum am spus, din clasa a V-a aveam un diriginte ateu. Nu era doar ateu dar considera că îngerii și Dumnezeu sunt extratereștri din ”farfurii zburătoare”. Și ne citea din astfel de cărți. Și eu mă apucam de tot felul de meditații din tot felul de ziare pentru a-mi demonstra că există suflet. Și pe de o parte era starea aceasta de necredință iar pe de altă parte era relația mea cu Dumnezeu la care apelam când aveam greutăți. Și îmi era foarte greu la școală deoarece nu am fost crescut cum trebuie și am ajuns să fiu nesociabil, să am o fobie de oameni și să fiu foarte, foarte sensibil. Și mai erau momente când mă simțeam trădat de Dumnezeu, asta mai ales prin liceu. Și atunci îmi aduc aminte că mă supăram pe Dumnezeu și Îi spuneam că nu există. Și prin asta mă răzbunam pe El. Ca apoi să mă împac cu El și să îmi cer iertare.
Iarăși îmi aduc aminte că atunci când eram copil, cu frații mei ne apucam să învățăm dintr-o carte de rugăciuni pe care o aveam. Și nimeni nu ne punea să facem asta, dar o făceam. Sau mai mergeam pe la biserică deși, iarăși, nimeni nu ne zicea asta (eram aduși la biserică eventual doar de Înviere) dar nu rezistam că era foarte obositor pentru noi să stăm vreo două ore în picioare să auzim o slujbă pe care nu o înțelegeam. În plus eram destul de nesociabili și nu cunoșteam alți copii de la biserică.
Perioada descrisă a fost perioada de necredință. Când m-am apropiat de Biserică viața mea s-a îngreunat și mai tare. În comparație cu frații mei am avut mai multe nereușite deși în copilărie, părinții mei își puneau cele mai mari speranțe în mine deoarece eram foarte, foarte bun la școală. Am avut momente foarte grele, foarte chinuitoare. Și momentele au crescut tot mai mult încât ajunsesem să îmi doresc să mă sinucid, să stau cu cuțitul la gât pentru a mă omorî, ajunsesem să îl implor pe diavol să mă posede și să îi spun că îi dau sufletul meu. Și mergeam pe la mănăstiri și mă rugam mai mult decât familia mea și totuși chinul din mine tot creștea. Ba mai mult, eram smintit și rănit chiar de călugări. Chiar îmi aduc aminte că a fost odată când plângeam și îl rugam pe Dumnezeu să mă omoare că sunt stricat și asta din cauza unui călugăr care nu a reacționat într-un mod foarte înțelept când i-am cerut un sfat.
Știu că vorbeam cu Părinții despre problemele mele și nu prea știau ce se întâmplă cu mine. Îmi aduc aminte că nu odată am fost la părintele Iustin Pârvu și deseori se uita foarte, foarte urât la mine. Odată, stând la Petru Vodă, auzisem că a venit un Părinte de la Frăsinei. La un moment dat mă rugam în biserică și acel părinte intrase în biserică și stă câteva secunde uitându-se foarte urât la mine. Iar chestiile astea mă făceau să cred că am o problemă, să îmi spun că sunt un diavol, că sunt un demon. Am mai fost la un alt părinte îmbunătățit care tot timpul mă amâna și mă spovedea ultimul deși vedea că mă chinuiam groaznic.
Au fost multe, foarte multe greutăți și de multe ori îmi spuneam că mă lepăd de Dumnezeu și voi încerca să trăiesc fericit cu patimile mele fără să îmi pese de El. Și ajungeam ca iarăși să mă întorc la El deși viața îmi era un iad. Și eram furios pe mine că în acel moment eram sigur că sunt o bătaie de joc pentru Dumnezeu și eram hotărât să mă lepăd de El ca într-o zi, două să mă întorc la El. Și într-un sfârșit am ajuns la concluzia că nu pot să mă mai întorc la viața de dinainte. Hristos nu mă lasă. În momentele când eram cu acel cuțit la gât parcă auzeam în mine ceva spunând: „Poți să ameninți, să îți pui cuțitul la gât, să simți lama dar mai mult nu ai voie”. Și simțeam o barieră puternică ce nu mă lăsa să îmi fac rău. Când mă rugam diavolului să mă ducă la nebunie, să mă posede, iarăși acel gând în mine: „Poți să îl invoci pe diavol și să îi juri credință dar el nu se va putea atinge de tine”. Și îl simțeam pe diavol cât de neputincios era.
Recent, am gânduri de necredință. Sunt momente când nu mai cred în Dumnezeu. Deși, iarăși, sunt momente când mă simt invincibil deoarece simt că Dumnezeu e în jurul meu și nimeni nu se mai poate atinge de mine. Chiar de Sfântul Dimitrie stăteam într-o noapte să ajung la sfintele moaște și era foarte, foarte rece. Iar eu eram îmbrăcat foarte subțire. După câteva ore „realizasem” că nu există Dumnezeu, că totul este o minciună. Erau momente când strigam să mă ajute, să oprească măcar vântul dar atunci parcă mai tare băteau rafalele de vânt ca să mă convingă și mai tare de neexistența Lui. M-am chinuit mult dar din mila lui Dumnezeu am ajuns la sfintele moaște. Și după această nevoință eram așteptat cu un ceai cald și cu mâncare caldă de două persoane care îmi sunt printre cele mai dragi în viața mea. Și stând cu aceste persoane realizam că aici e Hristos, că după ce Hristos m-a lăsat să mă nevoiesc mă așteaptă cu brațele deschise, simțeam în ceai, în mâncarea caldă, în persoanele iubite cu care eram că este Hristos care mă strânge în brațe. Și, normal, după asta realizam cât de mult greșisem în necredința mea.
Așa că spun și eu, ca și Georgiana, față de care, de multe ori, nu sunt un prieten la fel de bun cum e ea: cred în Dumnezeu deoarece El crede în mine.
Sorin, din București
