Nu am în spate o poveste dramatică care să-mi fi schimbat brusc şi radical modul în care îl priesc pe Dumnezeu. M-am născut şi-am crescut într-o familie în care Dumnezeu nu era prezent decât prin două icoane, pe perete. Fără poveţe, fără îndemnul de-a crede în El.
L-am descoperit relativ recent, în urmă cu 2-3 ani, printr-o dorinţă pusă în timpul aprinderii unei lumânări. Apoi, după vreo lună a urmat o „negociere”: îţi dau ziua de vineri (ca zi de post) dacă… ”altă dorinţă”. Apoi a urmat ziua de miercuri, şi altă dorinţă îndeplinită. Credinţa, ea singură, fără alte negocieri a venit treptat. Am citit Biblia, Noul Testament, şi-am început să mă rog. Timid întâi, apoi am văzut ce efect are rugăciunea: cum liniştea în mine totul, cum mi se ridicau colţurile buzelor şi formau un zâmbet cât toată faţa în timp că mă rugăm. Simplu, rugăciunea lui Iisus. Apoi, potrivit rugăciunii „Tatăl nostru” chiar am lăsat să se facă voia lui Dumnezeu în viaţa mea. Şi ştiam, că indiferent de problema şi de modul în care cred eu că e bine să se rezolve, treptat, am renunţat la ego şi am simţit că indiferent cum se termină o poveste sau o situaţie, a fost voia Lui iar mie îmi trebuie doar înţelepciunea să văd binele pe termen lung.
E acum atât de liniştitor să ştiu că indiferent ce mi s-ar întâmpla e voia Lui, deci e ceva bun pentru mine. Că oricare ar fi problema (bani/sănătate/iubire, etc) are cine să mă îndrume în direcţia cea bună. De aceea cred în El. Pentru că darurile valoroase vin după ce crezi. Vine bucuria lăuntrică că ai scăpare indiferent de cât de dramatică ar fi situaţia la un moment dat. Vine dorinţa de-a te afla la sfârşitul vieţii pământeşti ca să te poţi uni pe vecie cu stările acelea de bucurie pe care ţi le dă credinţa.
Mihaela, 40 ani, din Suceava
