Dumnezeu este dragoste, este lumină și bunătate!
Cred în Dumnezeu pentru că El este scăparea mea, tăria părinților și nădejdea celor bătrâni, uitați parcă cu totul de societatea în care trăim. Dumnezeu este un izvor nesecat de bunăvoință, care nu încetează a curge peste rănile păcatoase a celor mulți și oropsiți. Și în bunătatea lui nemărginită, El iartă și se milostivește de noi păcătoșiiș robii săi, deoarece ”Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate, căci poate pierde lumea, dar nu vrea.”1
Cred în Dumnezeul părinților mei, căci dreapta credință este cel mai prețios dar pe care mi l-au putut oferi din clipa în care am deschis ochii și am început să cunosc lumea; de când am înțeles că lumea aceasta este nedreaptă, este crudă, că este mizerie și că doar credința și nadejdea mea în Cel a Tot Puternic mă poate salva, mă poate menține neîntreruptă de pe calea cea dreaptă și-mi poate aduce măntuirea. Un trup, un suflet și o minte curată, acestea sunt cheia spre Împărăția lui Dumnezeu. Acesta este singurul adevăr pe care-l cunosc și singurul care imi oferă destulă putere și credință pentru a-mi duce crucea.
Dumnezeu își arată mărinimia prin creația Sa, căci Îl simțim pretutindeni: în verdele plin de viață al copacilor, în albastru adânc al apelor, în cel mai frumos răsărit și în cel mai melancolic apus, dar nu în cele din urmă în om. Căci omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu ”luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”. (Facerea, 2: 7) Așadar omul este înzestrat cu rațiunea de a decide între bine și rău, între întuneric și lumină. El este cel mai dator să păzeasca poruncile Tatălui celui Ceresc, tocmai pentru că a fost creat după acest exemplu de dragoste desăvârșită și bunătate fără margini.
Deci, credința „este o valoare care aduce alte valori. Credința este izvor de bucurie sufletească”.2 Oricine crede se va mântui, chiar și de credința lui este de „mărimea unui grăunte de muștar”. (Matei, 17: 20)
Dragostea față de Dumezeu se manifestă prin iubirea și iertarea aproapelui, prin iubirea față de tot ce e drept și plăcut înaintea Sa. Așadar să dăm Cezarului, ce e al cezarului, și lui Dumnezeu, cele a lui Dumnezeu. Să nu acordăm mai multă atenție bucuriilor trupești și nevoilor lumești decât Împâratului Ceresc, căci dacă „Dumnezeu nu este pe primul loc în viața noastră, atunci nu este pe locul care i se cuvine”.3
Maria Crinela Diacu, 21 de ani, Sibiu
1. Sf. Ioan Damaschinul
2. Părintele Teofil Pârâian, Bucuriile credinței
3. Idem.
